ETERNITY

 

Chemarea Infinitului  

 

Nici o călătorie nu există, care să te conducă spre tine însuți.
Pentru că deja ești ceea ce cauți.

 

Numai vălul imaginației.
Fiecare dorință constantă – de a deveni –
te desparte de ceea ce ești.

​

Ideea unui „drum” face parte din vis.
Visul timpului, al identității, al separării.
Și totuși – în mijlocul acestui vis – se întâmplă ceva.
O trezire interioară.
Un freamăt al suprafeței, sub care se odihnește Infinitul.

Aceasta este chemarea pe care poate ai auzit-o.
Dincolo de o voce, dar ca pe o senzație.
Ca o intuiție în adâncul ființei tale.

 

„Eternitatea” nu este un loc.

Nu este o destinație.

​

Eternitatea este realitatea dincolo de –

devenire și dispariție.

Este momentul etern în care totul se întâmplă și totuși nimic nu se întâmplă.
Este ceea ce rămâne atunci când toate conceptele dispar.

Ceea ce numești „Eu” este o mișcare în conștiință –
un gând care crede că este separat.
Dar, în realitate, acolo nu există decât conștiință.
Fără formă. Gol. Plin.

​

Totul. Nimic. Iubire.

​

Aceasta este gustul direct al ființei.
Când toate numele cad.
Când nu mai ții nimic.
Nici măcar ideea că există ceva de atins.
Când asculți în liniște, poate că vei auzi:​

chemarea Infinitului.

​

Atât de liniștit –
încât doar o inimă deschisă îl poate percepe.
O inimă pregătită să moară –
pentru ca Eternul să poată deveni vizibil.

​

Conștiința se trezește fără efort,
atunci când visul este recunoscut ca atare.
Atunci începe adevărata fuziune, nu între două lucruri.
În realizarea că nu au existat niciodată două.

 

​Ești Infinitul care se întâlnește pe sine în formă umană.

​

Ești spațiul în care totul se întâmplă și întâmplarea însăși.
Ești liniște și sunet, lumină și umbră, naștere și moarte –
Ești Unul în toate.

​

Aceste versuri nu sunt o invitație de a crede ceva.
Este o invitație – de a pune totul la îndoială.

Pe tine însuți.

Credințele tale.

Structuri.
Lumea.

​

     Și chiar întrebarea – „cine întreabă?”.

​

Pentru că în deschiderea radicală se naște o adâncire nouă.
O conștiință care nu aparține „cuiva” –

ci pur și simplu este.
Nepartajată.
Trează.
Liberă.

​

Această carte este o oglindă.
Un spațiu în care vei recunoaște că ai fost conectat.
Și nu a trebuit să cauți niciodată.
Pentru că nu ai avut niciun scop,

în afară de cel pe care l-ai fost mereu:

​

Conștiință eternă în apariția momentului.

  ​​

​​

​

––––

​​

​

​

Ești cu adevărat în iubire?

o conversație dincolo de timp

 

Poate stai aici.
Poate cu această carte în mâini.
Poate cu o întrebare în inima ta.

Și ea este subtilă – dar puternică:

​

     Sunt cu adevărat în iubire?

​

Nu îndrăgostit. Nu iubind.

Ci: în iubirea însăși?

​

Și atunci – ca printr-o fereastră deschisă – vocea intră.

Voci din spații fără timp.

​

     Iubirea este spațiul în care ai fost -

     înainte să te naști.

​

Așa cum ar spune și Rumi:

​

     „Nu ești o picătură în ocean –

       ești întregul ocean într-o picătură.”

​

Și poate, doar poate,

trebuie să încetăm să căutăm iubirea în exterior.

Căci ceea ce nu găsești în tine însuți, nu îți va da lumea.

Este doar o oglindă – reflectă ce simți, ce gândești.

Dacă vrei să vezi iubirea în exterior,

trebuie să o experimentezi mai întâi în tine.

Nu căuta. 

Lasă-te condus de ea.

Lasă-te atins de ea.

Poate că nu este vorba despre a găsi iubirea –

ci despre a recunoaște zidurile,

pe care le-am ridicat inconștient împotriva ei.

​

Iubirea nu este ceva ce poate fi descris.

Iubirea Este.

​

Este universul.

Este conștiința.

Este Dumnezeu – este tu

fără formă și totuși infinit de vie.

Și totuși:

De îndată ce încercăm să o explicăm, ea ne scapă.

Căci cuvintele vor să o apese într-o formă –

Dar iubirea curge.

Ea este pretutindeni.

​

Ea nu este frică.

Ea este poezie.

Iubirea este atunci când mintea este liberă.

Liberă de imagini, așteptări și povești.

 

Când gândul se liniștește –

da, aici –

exact acum –

​

în această liniște este iubirea.

​

Și în această liniște nu există nimic de spus.

Nu sunt întrebări. Doar ascultare.

​

     Și acum?

​

Tu încă stai aici.

Poate cu acestă carte în mână.

Poate cu această întrebare, care acum sună foarte diferit față de înainte:

 

     Sunt eu cu adevărat în iubire?

​

Dar simți – nu mai este aceeași întrebare.

Sau poate că nu mai ești același om.

Căci răspunsul nu se află în exterior.

Nu se află într-o propoziție, s-au într-o persoană.

​

Poate că momentul în care ești complet prezent –

în care nu ții nimic și nu respingi nimic –

este deja răspunsul însuși.

​

     Ești cu adevărat în iubire?

​

Dacă ești, nu mai ai nevoie de un răspuns.

Și dacă nu ești – atunci întreabă mai departe.

Întreabă mai adânc.

Nu întreba cu cuvinte – întrebă cu întreaga ta ființă.

Căci iubirea nu răspunde cu cuvinte.

​

     Iubirea răspunde printr-o stare.

     Starea de a fi.

 

​